Bărbierul din Sevilla

Încerc să-mi definesc în lucrările de scenografie vocaţia pentru compoziţiile ample, care angajează spaţiul într-o generoasă desfăşurare plastică. Toate demersurile, toate prelucrările cromatice sunt subordonate rigorilor realizării unui ansamblu scenic expresiv dintr-o viziune a perspectivei calitative în care accentele să fie dozate în funcţie de intensităţile de interpretare ale momentului.

Colaborarea cu un prestigios artist, regizoarea Cristina Cotescu, a însemnat pentru mine o experienţă în plus, împreună încercând să realizăm o operă care să se impună cu forţă şi personalitate, o lucrare lirică ce angajează complex oamenii şi obiectele din jur într-un cadru cu valenţe monumentale, într-un spaţiu de largă respiraţie artistică în care raporturile plastice să coexiste cu dinamica interpretativă a actorilor – expresii ale efortului de organizare a construcţiei muzicale şi arhitecturii scenice.

Gheorghe Andreescu
Scenograf

Actul I

La adăpostul întunericului, Contele Almaviva, acompaniat de câţiva instrumentişti, cântă o serenadă sub fereastra unei case din Sevilla. Nimeni nu răspunde. Dezamăgit, Contele plăteşte muzicanţii care se retrag în dezordine. Se ivesc zorile şi odată cu ele îşi face apariţia la muncă veselul Figaro, bărbier, spiţer, muzicant şi poet îndrăgit de toţi. Cerându-i ajutor, Almaviva povesteşte când şi unde s-a îndrăgostit de frumoasa Rosina, la care însă, din cauza unui bătrân tutore care o păzeşte cu străşnicie, nu poate ajunge. Uşa balconului se deschide şi Rosina (mezzosoprană în partitura originală dar şi soprană de coloratură în versiuni ulterioare) reuşeşte să îi arunce contelui un bilet. Îngrijorat de purtarea fetei, tutorele, doctorul Bartolo, pleacă spre maestrul de muzică, Don Basilio, pe care l-a angajat să aranjeze căsătoria sa cu Rosina. La îndemnul lui Figaro şi acompaniat de acesta la chitară, Almaviva îi mai cântă fetei o serenadă prin care îi spune, minţind, că numele său este Lindoro, că o iubeşte cu patimă şi că o vrea de soţie. Pentru a facilita întâlnirea celor doi tineri, Figaro alcătuieşte un plan ingenios. Contele va îmbrăca uniforma de militar, se va preface beat şi va bate la uşa doctorului Bartolo cu un bilet de încartiruire.

Actul II

În casă, Rosina îl aşteaptă pe Figaro cu nerăbdare, dornică să transmită cu ajutorul bărbierului un alt bilet celui care i s-a prezentat sub numele de Lindoro. Figaro apare dar este nevoit să se ascundă auzind glasul doctorului care vine împreună cu Don Basilio. Acesta din urmă îl informează pe bătrân că Almaviva a sosit în oraş. Don Basilio încearcă să îl determine pe Bartolo să folosească împotriva oaspetelui nedorit arta calomniei. Prinzând un moment prielnic, Figaro o asigură pe Rosina de sinceritatea sentimentelor lui Lindoro. Observând că i s-a umblat pe masa de lucru, că lipseşte o foaie de hârtie şi că totul este murdar de cerneală inclusiv degetele Rosinei, Bartolo este foarte iritat că, fără ştirea şi acordul lui, tânăra fata a scris un bilet. Furios, el ameninţă că va înăspri şi mai mult supravegherea şi izolarea pupilei sale.

Se aud bătăi în uşă. Servitoarea Bertha deschide şi în casă pătrunde un ofiţer furios care, clătinându-se pe picioare şi mirosind puternic a băutură, cere doctorului găzduire. Bartolo încearcă să îl alunge, cearta izbucneşte iar vacarmul atrage gărzile. Dezvăluindu-i ofiţerului adevărata sa identitate, Contele Almaviva, „soldatul beat” care a provocat întreg scandalul este lăsat în libertate spre stupoarea celor prezenţi.

Actul III

Contele Almaviva face o nouă încercare de a pătrunde în casa doctorului Bartolo pentru a vorbi cu Rosina. De astă dată el apare travestit în profesor de muzică, „elev” al lui Don Basilio, trimis să ţină lecţia cu Rosina în locul acestuia, chipurile, bolnav. Intrigat şi bănuitor, Bartolo asistă la lecţie. Soseşte Figaro care salvează situaţia. Dar lucrurile se complică prin apariţia lui Don Basilio. El este repede redus la tăcere după ce primeşte de la Conte o pungă cu bani. În timp ce Figaro îl bărbiereşte pe Bartolo, Almaviva are în sfârşi, prilejul de a schimba câteva cuvinte cu Rosina care răspunde din toată inima sentimentelor lui  de dragoste şi acceptă să îi fie soţie. Dându-şi seama că a fost înşelat, Bartolo îi dă afară pe cei doi intruşi mincinoşi hotărându-se să cheme chiar în aceea seară notarul care să încheie căsătoria lui cu Rosina. Bertha, guvernanta, se arată foarte nemulţumită de intenţiile bătrânului ei stăpân. Folosind o scrisoare pe care chiar Contele, imprudent, i-o dăduse lui Bartolo, doctorul reuşeşte să o convingă pe Rosina că bărbierul şi presupusul Lindoro vor să o înşele şi să o dea de soţie unui anume Conte Almaviva. Dezamăgită şi nefericită, tânăra îi dezvăluie tutorelui ei că totul este pregătit pentru fugă, prin uşa balconului, chiar în aceea noapte. Speriat, Bartolo pleacă să ceară ajutorul gărzilor. Este deja întuneric şi furtuna izbucneşte. Conform planului, Almaviva şi Figaro pătrund în casă, la miezul nopţii, folosind o scară sprijinită de balcon. Rosina îi aşteaptă pentru a le face amare reproşuri. Uimirea şi bucuria ei nu mai cunosc margini când descoperă sub mantia lui Lindoro pe însuşi, Contele Almaviva care, în genunchi, îi oferă dragostea, averea şi numele lui. Conform înţelegerii cu Bartolo, Basilio apare însoţit de notar. Mituit de astă dată cu un inel de aur, el consimte să fie martor la căsătoria Contelui cu Rosina. Lui Bartolo, care soseşte prea târziu, nu-i rămâne altceva decât  să se consoleze cu gândul că Almaviva renunţă la zestrea Rosinei.

În timp ce idealurile care au însufleţit Revoluţia franceză de la 1789 înflăcărau popoarele asuprite ale Europei, într-un mic oraş de pe ţărmul Adriaticei, în Pesaro, poliţia arestează un cetăţean numit Giuseppe Rossini, pentru că acesta îndrăznise să afirme că Italia îşi poate hotărî singură destinul, fără amestecul puterii habsburgice. Cel arestat, măcelar şi muzicant, nu îşi mai poate întreţine familia. Soţia sa, Ana Rossini, îşi câştigă existenţa cântând la diferite teatre din oraşele apropiate. La şcoală, fiul lor, Gioacchino, ia primele lecţii de pian. Când tatăl iese din închisoare, băiatul este dat la un fierar din sat, să înveţe meserie. Rossini va povesti amuzat peste ani cum, împingând foalele toată ziua, şi-ar fi dezvoltat simţul ritmului şi pe cel al măsurii.

Dragostea copilului pentru muzică începe să se manifeste de timpuriu. Primele îndumări le primeşte în casa părintească. Ia apoi câteva lecţii particulare după care se înscrie la Liceul de Muzică din Bologna unde studiază vioară, pian, violoncel şi harpă, legile contrapunctului şi de cele ale compoziţiei. Totuşi, formaţia sa de compozitor se realizează în ore lungi de singurătate în care analizează atent lucrările de muzică de cameră ale lui Haydn şi Mozart ce îi vor servi drept model pe parcursul întregii vieţi. La 9 ani, Gioacchino compune, acompaniază şi cântă el însuşi mici piese pentru vioară, pian sau corn pe care le interpretează singur. La 12 ani apare chiar pe scenă în opera Camilla de Päer. La 16 ani, tânărul compozitor scrie prima sa operă Demetrio şi Polibia.

Italia era încă împărţită în nenumărate stătuleţe. Datorită conflictului dintre Napoleon şi Habsburgi, puterea trecea când în mâini franceze, când în mâini austriece. O situaţie extremă ce trezeşte în conştiinţa poporului italian dorinţa de independenţă şi de unitate. Cu toată cenzura severă, poeţii şi artiştii nu se tem ca, la adăpostul versurilor şi al teatrului, să spună adevărul. Compozitorii italieni alegeau opera ca formă predilectă de exprimare, pentru că acest gen era mai apreciat, mai accesibil, iar opera buffă în special, permitea satira şi prezentarea pe scenă a abuzurilor şi nedreptăţilor.

Gioacchino Rossini a fost un patriot înflăcărat iar lupta italienilor pentru eliberarea naţională s-a reflectat puternic în creaţia sa. Celebra arie Di tanti palpiti din opera Tancred, ecourile Marseillezei din Italianca în Alger ca şi corurile din Othello sau Moise sunt cele mai bune exemple. În 1815 Rossini compune Imnul independenţei. Prima sa operă buffa, Poliţa de căsătorie, a fost prezentată în 1810 la Veneţia şi prima sa operă seria, Ciro în Babilonia, s-a jucat în 1812. A fost un eşec. De abia cu Tancredi, faima lui Rossini depăşeşte graniţele Italiei. În acelaşi an, Italianca în Alger reconfirmă succesul.

În 1812, Rossini acceptă direcţiunea teatrului San Carlo di Neapole cu obligaţia de a scrie anual o operă pentru această scenă. Şi totuşi, premiera Bărbierului din Sevilla are loc la Roma în 1816. Bărbierul va deveni în scurt timp cea mai populară operă pe toate scenele europene. În 1824 Rossini se stabileşte la Paris ca director al Teatrului Italian. În paralel îndeplineşte şi funcţia de „inspector al cântului” în Franţa. Dacă Moise triumfase în 1827, Wilhelm Tell este o cădere în 1829. Această nereuşită la care se adaugă evenimentele politice din 1830 determină demiterea compozitorului din funcţiile oficiale.

Ascensiunea spectaculoasă a lui Meyerbeer îl sperie în aşa măsură încât Rossini având şi o sănătate din ce în ce mai precară –hotărăşte să nu mai scrie opere. În următorii 40 de ani nu va mai compune decât lucrări religioase Stabat Mater, Mica messa solemnă – sau piese scurte pentru pian.

Faima italianului Rossini se datorează în exclusivitate creaţiei lirice. Între anii 1810 (Poliţa de căsătorie) şi 1829 (Wihelm Tell) compozitorul a creat 34 de lucrări destinate scenei lirice. Amintim dintre cele mai cunoscute Scara de mătase (1812), Il Signor Bruschino (1813), Elisabeta Regina Angliei(1815), Otello (1816), Doamna lacului (1819), Asediul Corintului (titlul original Maometto II (1822), Semiramida (1823). Rossini a lăsat teatrului liric universal o moştenire muzicală de o neasemuită frumuseţe şi bogăţie, reflectând ambele direcţii ale vremii, opera comică şi opera seria. Marea sa popularitate nu poate fi contestată. Iată cuvintele marelui scriitor francez Stendhal : „De la moartea lui Napoleon nu s-a găsit un alt om despre care se vorbeşte în fiecare zi la Moscova ca şi la Londra, la Neapole ca şi la Viena, la Paris ca şi la Calcutta. Gloria acestui om nu cunoaşte alte margini decât cele ale civilizaţiei şi el nu are încă 23 de ani”. Iar dacă timpul a operat o selecţie valorică, scena lirică păstrând astăzi doar o parte din lucrările sale, nu este mai puţin adevărat că fiecare operă, la vremea ei, a avut un cuvânt de spus în consolidarea stilului de compoziţie rossinian.

Dr. Cristina Sârbu