INDMAVEG

A devenit un loc comun în contextul criticii de artă contemporane referința la inconștient, la dialogul involuntar pe care artistul, prin intermediul mijloacelor și instrumentelor sale, îl are cu sinele său mai mult sau mai puțin abisal, de aici rezultând fie alegorii subliminale, pe care criticii de artă se feresc îndeobște să le analizeze preferând acel laudatio ritual menit a oferi publicului un mic erou al frumosului în cadrul terapeutic-motivațional numit vernisaj, fie mărturisiri ale unor prea omenești și eterne păcate.

Nici noi nu vom face excepție de la această regulă în cele ce urmează, doar că, de data aceasta, cu întemeiate motive întru-cât Adrian Vasile și-a asumat, cel puțin în expoziția de față, o relație metodică cu partea necunoscută și covârșitoare a universului în care ne este dat să coexistăm. Ca unul dintre absolvenții de valoare ai Facultății de arte, departamentul de pictură de la „Dunărea de Jos”, Adrian Vasile ține de pictura figurativă.

Dar în expoziția IndMaVeg el își refuză darul natural, cel puțin ca prim impuls, își refuză, cum s-ar spune, firescul de a zbura, pentru a crea în schimb o scară, adică ceva care ni se impune, cel puțin în comparație cu firescul abilităților sale native șlefuite și amplificate de studiile universitare, ca fiind o metodă. Ce este o biată scară, veți întreba, în comparație cu darul de a atinge nebănuite înălțimi aproape fără efort? Ei bine, în cazul de față, ca refuz asumat de a o apuca orbește pe drumul larg și aglomerat al picturii, scara sau metoda lui Adrian Vasile, în trei trepte după cum vom vedea, ni se prezintă ca un act de creație autentică, adevăratul subiect al lucrărilor sale, plăsmuit spre luare aminte și înțeleaptă dezbatere.

Înainte de toate, se cuvine spus despre metoda lui Adrian Vasile că este reproductibilă doar ca regulă generală, nu și în praxisul ei, caz în care nu ar mai fi artă, ci rețetă.

Într-o primă etapă, se va trasa pe o foaie de hârtie, cu creionul, o linie continuă, urmând un traseu aleatoriu, oricât de complicat, asemănător dacă vreți unei semnături stranii, artistul de ocazie sau profesionist decuplându-se pe cât posibil de la orice intenție de a desena ceva anume. Și, dat fiind că, în genere, suntem captivii unei lumi conceptuale, vom întâmpina o oarecare rezistență în fața acestei provocări naive, ce-i drept, dar în același timp eliberatoare față de stresul deja asumat și deja refulat de a exista mai ales în dimensiunea tiranică a conștientului. În fond, se prilejuiește astfel o decuplare de la a vrea ceva anume prin auto-inducerea unui mini-vis în stare de veghe, a unei stări de abstragere de la realitate. Rămâne de discutat dacă în felul acesta, decuplându-ne de la intenționalitatea conștiinței, dar nu și de la conștiință, reușim să ne cuplăm automat la dimensiunea inconștientului. Presupunând că acest lucru nu se întâmplă întotdeauna (ceea ce este greu de crezut totuși, dat fiind că suntem conectați prin întreaga ființă la restul universului), atunci, măcar în acele cazuri în care putem presupune că se întâmplă, rezultatul va fi cu atât mai pur și mai eliberat de orice semnificație, adică un eșantion al unui haos de cea mai bună calitate.

În a doua etapă, „semnătura” astfel creată, unică și irepetabilă, va fi contemplată și explorată mai ales în plinurile ei, în acele zone de completă închidere a conturului, prin hașururi grafice, încercându-se căutarea unor volume, revelarea unor forme, într-un cuvânt explorând potențialul referențial revărsat pe suprafața de lucru în etapa anterioară. Se observă că, deși premisa este, de la bun început, aceea a cuplării la inconștient, acest lucru, după cum am remarcat deja, nu poate fi o garanție, ceea ce ne dă o idee despre lupta dată în fața haosului, ghicind, pentru a nu-i ceda, tot felul de forme acolo unde nu sunt decât întâmplătoare grafisme. Să mai observăm că în prima etapă se recuperează ceva din dimensiunea originară a experienței temporale, a timpului și a spațialității pure, cuvântul întâmplare sugerând prin etimologia sa situarea în timp ca într-un templu.

În fine, a treia etapă aparține culorii și întrupării fantasmelor abia desprinse din albul foii ca din lumina primordială. Asta e tot.

Așadar: Adrian Vasile își confruntă propriul inconștient, din care extrage o materie brută în vederea explorării și revelării celor mai neașteptate forme cu ajutorul instrumentului teribil al imaginației artistice. Rezultă o grafică picturală de factură abstractă realizată în etape: cuplarea la inconștient și extragerea unor delimitări aleatorii, apoi explorarea acestui zăcământ și lămurirea lui aproape alchimică prin sita discernământului imaginativ, în fine consacrarea, prin focul culorii, a unor forme care evocă inedite ecouri, din câte-o imagine parcă, reflectată anamorfotic în suprafața de oglindă a celor mai improbabile protuberanțe sferice.

Și, slavă Domnului, în ciuda iluziilor auctoriale, nu există mesaj! Această prejudecată, a mesajului pe care arta l-ar avea de transmis, se înrădăcinează în dimensiunea ei figurativă precum și în moda intitulării lucrărilor de artă, nu în ultimul rând în subordonarea față de ideologii totalitare. Nu spunem că o lucrare de artă nu poate să implice un mesaj în funcție de contextul creării ei, dar dacă în cele din urmă nu stă prin ea însăși, ca dintr-o altă lume, dacă nu stăm noi în loc, fascinați de strania ei prezență și fără a fi ispitiți de capcana unei conjuncturale referențialități din care nu se mai poate scăpa decât cu prețul unui mărunțiș de calificative, atunci nu e artă.

Vom încheia într-o notă anecdotică prilejuită de titlul acestei expoziții, Indmaveg, care, deși în intenția lui Adrian Vasile se traduce prin Industrial, Maritim, Vegetal, totuși, în plan inconștient, se dovedește a fi anagrama unui angajament și a unei dorințe, mărturia involuntară a unei conștiințe artistice pe cale de afirmare, și anume aceea de a deveni mag, din care, dincolo de ambiția de a deveni mare (mag=mare) firească unui artist de curând ieșit de pe băncile facultății și obligatorie la orice absolvent de masterat, răzbate și responsabilitatea acelei misiuni arhetipale a magului de a intermedia între profan și sacru. În această serie a realizării de sine, faptul de a abandona simpla manieră de lucru pentru conceptul unei arte integrative capătă o coerență metodică prin conectarea imaginației la oglinda întunecată a inconștientului. Și sunt cel puțin câteva lucrări în fața cărora ne trezim eliberați ca prin farmec, odihnindu-ne de urgența vreunei interpretări, în atmosfera familiară, totuși stranie, a unei prezențe despre care nu ne mai aducem aminte.

–  Codrin Vasiloancă Smirnoff