My fair lady

MY FAIR LADY

Transpune fidel în teatrul muzical ,,Pygmalion”-ul lui Shaw, nu numai păstrând nealterate acţiunea anecdotică şi personajele; dar reproduce scene întregi, replică cu replică, din lucrarea originală. Exceptând textele muzicale, circa jumătate din textul operetei ,”My fair Lady” e reprodus întocmai din comedia lui G.B. Shaw.

Semnificativ este faptul că opereta care reclamă prin însăşi esenţa ei finaluri clare (happy end), în „My fair Lady” finalul rămâne sub semnul întrebării, Bernard Shaw lasă spectatorului sarcina de a-şi alcătui o încheiere după propria lui preferinţă, ori judecată logică. În lunga postfaţă Shaw ajunge la concluzia că Eliza se va mărita cu Freddy… Chiar şi Lerner, autorul libretului, este de acord cu sensul adânc pe care lui B. Shaw este: ATAŞAMENTUL ARTISTULUI, CREATORULUI – DE OPERA SA. În toată comedia ,,Pygmalion”, ca şi opereta „My fair Lady” nu găsim nici un moment de mărturisiri sentimentale, de dragoste, ori de impulsii senzuale. Nici îmbrăţişări, nici cuvinte tandre, nici priviri învăluitoare, nici măcar aluzii. Când Higgins şi-a desăvârşit opera şi Eliza urmează să-l părăsească, el îi spune: ,,M-am obişnuit cu tine… nu mă pot lipsi de prezenţa ta.” Un simplu ataşament, dar un ataşament mai puternic poate decât o dragoste, adesea schimbătoare.

Dacă întradevăr legătura între creator şi creaţie este atât de intimă, de ce Shaw crede că Eliza îl va părasi pe Higgins şi se va căsători cu Freddy? – Pentru că acesta este tristul destin al artistului: să creeze pentru alţii. De obicei „achizitoriul” este un om bogat. Bernard Shaw dispreţuia prea mult acest soi de oameni pentru a le oferi pe Eliza, dar care un alter-Higgins se simţea atât de ataşat. Freddy însă, reprezintă omul simplu, care fără prea mult discernământ, printr-o fericită intuiţie se simte atras de o reală „operă de artă”. Comedia „Pygmalion” reflectă toată verva satirică, spiritul şi umorul, seducătoarele calităţi shawhiene. Personajele sunt deosebit de simpatice şi apropiate, pline de contradicţii, dar nu convenţionale. Povestea transfigurării Elizei este destul de obişnuită, a dărâmat închipuitele bariere existente între reprezentaţii diferitelor clase sociale. Tema devenirii omului, lupta sa cu el însuşu, cu urcuşurile, cu căderile sale sunt caratele „My fair Lady”, care a văzut lumina rampei în 1956 pe Broadway iar în România în 1968. Cuvântul, muzica, dansul şi nu în ultimul rând culoarea, spaţiile şi costumele sunt elementele esenţiale care constituie forţa spectacolului „My fair Lady”.

Cuvântul directorului

Fereastra spre arta cântului şi mirajul spectacolului muzical mi-a fost deschisă de regretatul bariton Emil Pinghireac, personalitate artistică complexă care a dominat timp de aproape trei decenii scena lirică gălăţeană. Întâlnirea cu el a fost şi întâlnirea cu un personaj legendar al musicalului universal, domnul Higgins, pe care Emil Pinghireac l-a interpretat într-un mod inegalabil. Peste ani, tot el m-a îndemnat să intru în acest rol şi să-i dau viaţă şi culoare. Jucând în zeci de spectacole de My fair Lady, fiecare reprezentaţie fiind un unicat, cunoscând şi studiind variante diferite de la celebra ecranizare la alte montări pe scenele naţionale, montarea gălăţeană împlinind aproape 30 de ani de reprezentare, un adevărat record pentru teatrul nostru, am dorit să aduc o nouă versiune, dinamică, adaptată cerinţelor publicului de astăzi. Am dorit să realizez un spectacol unitar, în care scenele se succed fără întrerupere, fără interludii muzicale adăugate spre a beneficia de timp pentru schimbarea decorului. Acest lucru a necesitat şi colaborarea cu un maestru scenograf inventiv, care să găsească soluţii favorabile unor astfel de situaţii scenice, ceea ce sper că s-a şi întâmplat. Povestea lui Higgins nu este altceva decât o transpunere peste timp, a mitului celebrului sculptor antic Pygmalion care se îndrăgosteşte de propria sa creaţie, în cazul de faţă Eliza, totul desfăşurându-se într-o societate plină de ,,suplicii şi capricii ” căreia George Bernard Shaw îi mai adaugă şi o poveste de ,,dragoste imposibilă” cu un final neterminat… Vă revine dumneavoastră, public spectator, să decideţi cine de cine s-a îndrăgostit şi cine cui i-a fost profesor până la sfârşit !                                                             

(Regizorul spectacolului: Teodor Niță)

Cuvântul scenografului

Mă bucur nespus că am avut ocazia să concep decorul pentru această minunată comedie muzicală, inegalabilă în strălucire, căci procesul de aducere la lumina a acestuia a fost unul extrem de vesel şi plăcut alături de echipa Teatrului Muzical “Nae Leonard”. Întreaga acţiunea a piesei se desfăşoara în triunghiul descris de piaţa cu flori din faţa arcadelor de la Covent Garden, reşedinţa domnului profesor Higgins cât şi cârciuma în care Alfred P. Doolittle îşi petrece timpul alături de companionii lui. Am urmărit să concep un decor simplificat şi sincer exact ca firea personajului Eliza Doolittle, florăreasa simplă lipsită de educaţie dar care are potenţialul unei adevărate doamne. Decorul cu elemente de arhitectură tipic englezeşti este gândit să susţină fluiditatea întregii acţiuni a piesei, o fluiditate aproape filmică cu schimbări rapide de decor. Astfel, piaţa cu flori din faţa Covent Garden-ului se va transforma pe rând în importanta bibliotecă a domnului Higgins sau în celebrul Ascot. Şi cum schimbările uimitoare de situaţie stau la baza acestei piese ca o metaforă a metamorfozei prin care trece Eliza Doolittle alături de profesorul Higgins, tonetele terne cu flori pestriţe se vor transforma în biblioteci perfecte ce găzduiesc înauntrul lor cărţi preţioase ce radiază lumina înţelepciunii. Decorul este presărat cu accente de roşu pasional, roşu trandafiriu, roşu egoist, roşu îndărătnic. Acolo unde lucrurile sunt mai intense cantitatea de roşu este mai mare, aproape ca un barometru… nu te poţi plictisi de roşu cum nu te poţi plictisi de omul pe care îl iubeşti.

(Scenograf: Andreea Săndulescu)

Cuvântul dirijorului

Spectacolul unui nou început

În 2012 debutam, la pupitrul orchestrei Teatrului „Nae Leonard“, cu acest spectacol încântător, făcând trecerea de la calitatea de maestru de cor la cea de dirijor. A fost o trecere tumultuoasă, după zece ani de experiențe extraordinare alături de colegii din cor. Am primit, grație domnului director general Teodor Niță, o nouă, dificilă și onorantă responsabilitate. Însușindu-mi în timp record spectacolul, mi-a încolțit în minte următoarea întrebare: Oare cum reușește muzica lui Frederick Loewe să transforme cerșetorii din suburbiile de odinioară ale Londrei în prinți și prinții în cerșetori? Acum cred cu tărie că secretul constă în scoaterea la iveală, din fiecare personaj în parte, a trăsăturilor celor mai frumoase, ceea ce este fundamental, într-o lume în care „estetica“ urâtului domină spațiul de expunere publică. Spectacolul „My Fair Lady“ ne învață în cel mai vesel și mai frumos mod posibil că indiferent de rolul pe care îl jucăm, de transformările prin care trecem, trebuie să avem puterea de a redeveni noi înșine.

(Dirijor: Eugen Dan Drăgoi)